„De ce ne hrănim şi ce se întâmplă cu hrana pe care o consumăm?” este principala întrebare pe care trebuie să şi-o pună fiecare dintre noi. Când vom şti răspunsul, vom ajunge să înţelegem şi să preţuim natura sănătăţii şi a bolii.
Consumul de hrană este vital – majoritatea formelor de viaţă de pe această planetă au nevoie să consume un anumit tip de „hrană” pentru a continua să existe şi să se exprime în plan material, iar majoritatea oamenilor mor dacă încetează să mai mănânce (deşi au existat câteva excepţii de la această regulă). Un număr extrem de restrâns de persoane au reuşit să trăiască numai cu aer, care conţine carbon, oxigen, hidrogen şi azot (aceste elemente sunt zaharurile, grăsimile şi proteinele în stare superioară, adică la frecvenţe foarte înalte). Totuşi, acest scenariu este foarte rar întâlnit, iar persoana care doreşte să ajungă la acest nivel de evoluţie trebuie să fi realizat legătura spirituală cu Dumnezeu. În ceea ce mă priveşte, eu nu am cunoscut personal pe cineva capabil să trăiască numai cu aer, deşi am cunoscut câţiva maeştri şi profesori cu o mare deschidere către spiritualitate.
Omul se hrăneşte pentru a-şi face rezerve de energie.
Ştim că celulele organismului sunt asemenea unor cetăţi de sine stătătoare şi că sunt entităţi cu conştiinţă de sine, în sensul că fiecare celulă ştie precis ce misiune are de îndeplinit. Ştim că spiritul – forţa motrice a vieţii, conştientul, sau cum doriţi să îl numiţi – este forţa interioară care menţine şi modelează viaţa în diversele sale forme şi care o face conştientă de propria sa existenţă. Cu toate acestea, celulele au nevoie să se hrănească de la o sursă externă de energie, capabilă să le susţină activitatea.
Majoritatea oamenilor mestecă şi înghit mâncarea fără să se gândească unde va fi utilizată în organism sau în ce scop. Presupunem că dacă un aliment este comestibil, el este şi folositor pentru organism. Numai că lucrurile nu stau chiar aşa. Acest capitol îşi propune să studieze modul în care organismul descompune şi utilizează alimentele pe care le consumă omul şi cum elimină produsele secundare rezultate.
Ingerarea, digerarea, absorbirea, utilizarea şi excretarea sunt procese care se produc permanent şi constant în organism. Dacă unul sau mai multe dintre aceste procese este afectat în mod negativ, întregul organism va avea de suferit. S-ar putea ca un simptom major să apară abia după mulţi ani, dar de apărut, el va apărea, cu certitudine. La instalarea bolii, organismul va transmite totuşi semnale cum ar fi: oboseală, obezitate, pierdere excesivă în greutate, apariţia pungilor sub ochi, erupţii, constipaţie şi/sau diaree, pentru a aminti doar câteva dintre ele.
Cele patru procese de bază
Mai întâi, atunci când consumăm un aliment, acesta trebuie să treacă printr-un proces „digestiv”, sau prin acel proces prin care organismul descompune structurile acelui aliment în structuri de construcţie şi combustibil. Organismul are nevoie de aceste materii prime pentru energie, ca să funcţioneze, să construiască şi să se refacă.
Descompunerea alimentelor se realizează prin acţiunea enzimelor, care începe în cavitatea bucală unde carbohidraţii, zaharurile şi grăsimile iniţiază procesul de digerare alcalină. Stomacul produce şi el o enzimă digestivă, numită pepsină, o enzimă acidă eliberată de HCl (acid clorhidric), utilizată pentru digestia iniţială a proteinelor. Restul digestiei se produce în intestinul subţire, care este de natură alcalină. Dacă alimentele pe care le-am consumat nu sunt descompuse corect, fie din cauza unei disfuncţii a pancreasului, stomacului sau tractului intestinal, fie din cauza combinaţiei proaste de alimente, se produc gaze de fermentaţie şi/sau putrefacţie. Cu cât sunt mai grave problemele provocate de gaze, cu atât dieta aleasă este mai slabă, şi/sau inadecvată.
Organismul descompune alimentele pe care le consumăm în următoarele: proteine – sunt descompuse în aminoacizi, care îndeplinesc funcţia de material de construcţie şi refacere; carbohidraţi (amidon şi zaharuri complexe) – sunt descompuse în zaharuri simple, folosite drept combustibil; şi grăsimi – sunt descompuşi în acizi graşi şi glicerol, pentru regenerare şi nevoi urgente.
Este important să reţinem că în cavitatea bucală există enzime digestive alcaline, care sunt folosite în digestia carbohidraţilor şi a grăsimilor. În stomacul inferior se află enzime digestive acide (pepsină), pentru digestia iniţială a proteinelor. Apoi, în pancreas şi în prima porţiune a intestinului subţire există enzime digestive alcaline care încheie procesul de digerare a proteinelor, amidonului, zaharurilor şi grăsimilor. Mai este important să înţelegem că majoritatea acestor procese sunt de natură alcalină.
Digestia este primul proces care trebuie să se producă într-un organism sănătos, iar multe persoane eşuează tocmai la acest nivel. Dacă sunteţi o persoană foarte slabă sau dacă duceţi lipsă de ţesut muscular adecvat, este foarte posibil ca organismul dumneavoastră să nu fi digerat (descompus) în mod corespunzător alimentele consumate.
După ce alimentele au fost descompuse, urmează absorbţia de către organism a materialelor de construcţie, combustibililor şi a altor compuşi, printre care se numără: săruri tisulare, vitamine, tanin, alcaloizi, flavine şi altele de acest fel. Aceste elemente componente sunt transportate de fluxului sanguin până la celule, care le folosesc pentru energie, stimulare, construire şi regenerare sau le stochează pentru utilizare ulterioară.
Absorbţia se produce prin vili sau vilozităţi (formaţiuni cu aspect de deget, prezente pe suprafaţa anumitor membrane) şi mici pori amplasaţi de-a lungul membranelor mucoase ale intestinului gros şi intestinului subţire. Absorbţia ar trebui să fie un proces simplu, numai că, la majoritatea indivizilor, intestinele ajung să se încarce cu o substanţă de consistenţa cauciucului, denumită placă mucoidă. Această placă densă, care se dezvoltă în tractul gastrointestinal, este formată din gluten, mucus, proteine străine şi alţi produşi secundari rezultaţi din descompunerea alimentelor, care acţionează mai mult ca un clei decât ca substanţă nutritivă! Zaharurile şi cerealele rafinate, carnea şi produsele lactate sunt alimentele direct răspunzătoare de formarea acestei plăci. Această „placă mucoidă” blochează absorbţia corespunzătoare a elementelor nutritive din alimentele de către organism. (Am avut pacienţi care au eliminat din intestin găleţi întregi de asemenea plăci „negre”.)
Majoritatea oamenilor ratează până la un punct această a doua etapă a utilizării benefice a alimentelor, tocmai din cauza existenţei plăcii mucoide congestive. Din nou, dacă sunteţi slab, malnutrit sau dacă duceţi lipsă de ţesut muscular adecvat, trebuie luată în calcul o problemă de malabsorbţie.
Trebuie să ne asigurăm că substanţele nutritive ajung la celule şi că acestea o preiau. Sistemul sanguin şi magistralele lui (sistemul vascular) constituie sistemul de transport al acestor substanţe nutritive. Majoritatea alimentelor care au fost absorbite în organism trebuie mai întâi să treacă de punctul de control, adică ficatul, care poate produce, la rândul său, alte modificări chimice, poate depozita substanţele nutritive sau le poate transfera în stare neprelucrată către restul corpului, pentru utilizare. Numărul prelucrărilor pe care le poate realiza ficatul este uluitor. El îşi poate produce aminoacizii proprii, poate transforma zaharurile in lipide, şi invers. Ficatul poate crea sau distruge.
Iar acum, vă voi împărtăşi un mic secret. În acest punct devin importante componentele acide şi alcaline. Dacă organismul (inclusiv sângele) devine mai acid, atunci nutriţia noastră devine anionică (aglutinantă). Cu alte cuvinte, materialele de construcţie din organism (lipide, combustibili, minerale şi alţi compuşi) încep să se lipească unele de altele, formând aglomerări, ca nişte cocoloaşe. Majoritatea alimentelor pe care le consumă oamenii formează acizi. Aciditatea, care este generatoare de căldură, provoacă inflamaţii ale pereţilor vaselor sanguine şi în întregul organism. Lipidele (grăsimile) se lipesc de pereţii vaselor sanguine, în speranţa că vor amortiza această inflamaţie. Numai că legăturile chimice dintre grăsimi provoacă, la rândul lor, formarea unor pietre, cum sunt calculii fixaţi la nivelul vezicii biliare şi al ficatului. Colesterolul este cea mai comună substanţă antiinflamatoare lipidică pe care o foloseşte organismul pentru a combate inflamarea vasculară. Când ţesutul devine acid, aşadar când se inflamează, ficatul va produce mai mult colesterol pentru a o combate. Dar asta înseamnă că încep să crească nivelurile colesterolului din sânge. Şi mineralele încep să formeze legături, dând astfel naştere unor calculi de tip „piatră”, care se manifestă sub forma pietrelor la rinichi, a ciocurilor osoase şi altele de acest fel.
Pereţii membranei celulare sunt prevăzuţi cu orificii minuscule care împiedică absorbţia acestor „cocoloaşe” nutritive. Când globulele roşii din sânge încep să formeze mănunchiuri, blocând transportul corect de oxigen sau utilizarea adecvată a acestuia, fenomenul va genera înfometare la nivel celular, ceea ce provoacă activitate deficitară a glandelor şi organelor, pierderi de energie în sistem, pierderi de ţesut muscular şi, în final, moartea.
Multe glande furnizează hormoni, steroizi şi alte substanţe asemănătoare care susţin asimilarea substanţelor nutritive de către organism. Dacă activitatea acestor glande scade (devin hipoactive), conform celor descrise mai sus, acest lucru va afecta şi asimilarea calciului şi a altor compuşi de către organism, ceea ce va determina manifestarea simptomelor unor boli diverse. De exemplu, una dintre sarcinile pe care le îndeplineşte calciul este aceea de a ajuta la transferul de substanţe nutritive prin pereţii membranei celulare. Când glanda tiroidă devine hipoactivă, fenomenul va încetini sau va opri folosirea calciului, ceea ce va avea un efect de domino, provocând înfometare celulară. Astfel, ţesutul va fi şi mai slăbit, iar ciclul se va repeta în forme din ce în ce mai nocive, provocând, în final, moartea. Problema majorităţii oamenilor este că nu reuşesc să utilizeze substanţele nutritive într-o anumită măsură.
Ceea ce intră în organism trebuie să fie şi evacuat, în cea mai mare parte. Dacă la evacuare, hrana arată tot aşa ca la ingerare, atunci înseamnă că organismul are o problemă. (În scaun nu trebuie să fie vizibilă hrană nedigerată, cu excepţia cerealelor.) După ce elementele din hrană sunt descompuse în structurile lor cele mai simple, spre a fi astfel utilizate de celule, în urma acestui proces rezultă numeroase produşi secundari sau derivate – inclusiv gaze, acizi, reziduuri celulare, proteine nedigerate şi materiale nefolosite, precum vitamine şi minerale – care trebuie evacuate din organism.
Corpul încearcă adesea să elimine aceste produse prin mijloace care, de cele mai multe ori, scapă înţelegerii noastre. Un exemplu în acest sens ar putea fi simptomele de răceală şi de gripă, însoţite de strănut, tuse, transpiraţie, dureri, febră şi diaree. Aceste simptome sunt, în realitate, procese de eliminare, pe care organismul le foloseşte pentru a se debarasa de mucozităţi, paraziţi, toxine şi altele de acest gen.
Dacă nu eliminăm substanţele nefolositoare din organism, atunci vom provoca apariţia congestiilor interstiţiale (în jurul celulelor) şi intracelulare (în interiorul celulelor), ceea ce va duce în continuare la degradarea celulelor şi la moartea acestora. O bună evacuare a produselor reziduale din organism presupune defecaţie de trei ori pe zi, să urinăm, să transpirăm şi să respirăm corect. Toţi oamenii greşesc la acest capitol, într-o măsură mai mare sau mai mică. Corectând digestia, absorbţia, utilizarea, sau asimilarea, şi excreţia, vom redobândi energia, ne vom încărca de vitalitate şi de vibraţii înalte şi vom ajunge să trăim o viaţă din care boala a dispărut.
